Fotografie alb-negru fratii Dimancescu || Un personaj din povestile familiei noastre este bunicul meu (col. Ioan Dimancescu, 1898-1951). Este unul din eroii necunoscuti ai unei generatii care a facut Romania moderna. Impreuna cu fratele sau mai mare (Dimitrie Dimancescu) si cu alti elevi de la Liceul “Gh Lazar” infiinteaza primele patrule de cercetasi din Romania (vara lui 1913). In vara si toamna lui 1916, dupa intrarea Romaniei in primul razboi mondial, participa ca cercetas in diverse misiuni, printre care si transportul si ingrijirea ranitilor in Gara Obor. La sfarsitul lui 1916, in cadrul retragerii din Moldova, se inscrie ca voluntar la Scoala de ofiteri de infanterie de la Botosani. Sub presiunea frontului, cursurile se desfasoara intensiv. Trecerea de la schitele de geometrie din liceu la planurile de operatiuni reale se face abrupt, marcand emotional un tanar de 18 ani. Absolva in martie 1917, iar in iulie este avansat sublocotenent. In lunile care urmeaza, destinul ii readuce impreuna pe cei doi frati. Cu plutonul sau de ciclisti din Compania I, Divizia I Cavalerie, Ioan Dimancescu participa la luptele de la Ciresoaia, Grozesti (astazi Oituz) si Cosna (august 1917) unde alaturi de camarazii sai reuseste sa mentina linia frontului. La sfarsitul evenimentelor, din 135 de combatanti ai Companiei I, 121 erau morti sau raniti grav, restul de 14 fiind raniti usor. Fratele sau supravietuieste, dupa ce, grav ranit, fusese in pericol sa ii fie amputat piciorul. Unitatea va intra in reorganizare… La inceputul anului 1918 trupele noastre trec Prutul si intervin in Basarabia pentru a proteja populatia civila de haosul creat de trupele rusesti (fostii nostri aliati) in retragere. In operatiunile pentru lichidarea unor capete de pod ale formatiunilor bolsevice (la Soroca si Hotin), Ioan Dimancescu este grav ranit fiind internat la Iasi. Pe 24 martie 1919 este decorat de catre regele Ferdinand I cu “British War Medal”, dupa ce in noiembrie 1917 primise si “Virtutea Militara. La finalul razboiului, cei doi frati Dimancescu inapoiaza mamei lor cate un cercel. Fiecare din ei primise unul, simbolic, la plecarea pe front. Ca sa ramana in viata si sa se intoarca cu bine… Incadrat in Regimentul 2 Vanatori de Munte, Ioan Dimancescu ia parte la interventia anticomunista a Armatei Romane in Ungaria (august - noiembrie 1919), soldata cu ocuparea Budapestei si rästurnarea regimului sovietic al lui Bela Kun. Urmeaza o cariera exemplara, fiind implicat la varf in dezvoltarea educatiei fizice civile si militare (infiintarea ONEF, INEF si IMEF), in miscarea sportiva (fondator si presedinte al Clubului Sportiv “Peles” Sinaia si presedinte al Federatiei Romane de Ski) si in miscarile de tineret (Cercetasie - comandantul Legiunii Bucuresti, Straja Tarii - Seful Falangei Strajerilor si Munca Tineretului Roman – comandant adjunct). (vezi si povesteaunuicercetas.ro)

Bunicul meu ,Ion Lazarescu s-a nascut in anul 1885, la 20 aprilie, pe vremea lui Eminescu, Grigorescu si Luchian, a lui Iorga, a carturarilor si ministrilor primului rege roman, Carol...Primul mare razboi mondial Bataia dintai cum ii zicea el, il marcase. Cam tacea cand il intrebam, desi apucase odata sa-mi povesteasca anume grozavii ale frontului; de atunci mi-au ramas in minte cateva grade militare, strajamaster, ucsfiler....Imparatul,destept,grupase romanii din Ardeal in unitati separate si-i trimisese sa omoare alte natii, asa ca regimentul Bunului meu ajunsese ocmai la Italia,fiindca,zicea Mosu, un frate roman nu poate pusca alt frate roman.Pastrez pana azi doua decoratii primite de el pentru cine stie ce mare izbanda a companiei lui, poate una din acele ispravi in care nu prea stii cum ai intrat dar, iti aperi cu indaratnicie viata, ca pana la urma sa vina cineva si sa-ti spuna ca esti erou! El le tinea,coclite, prin puiu-meseidin Casa de Mijloc, ca doara erau de la Frant Iosif! Copil fiind, am dat printre terfeloage de o mare poza cu el , tantos, in chip de soldat imparatesc: era o cromolitografie cu mult albastru si rosu, trasa in mii si mii de exemplare, in medalion cu figura lui Franz Joseph si a altor generali, cu steme si simboluri militare, iar la mijloc, in pozitie de drepti ,sta militarul in uniforma austro-ungara. Totul era colorat in afara capului, pe care si-l lipea fiecare soldat- fireste taiat dintr-o fotografie in alb-negru,cum se faceau pe atunci, asa ca oricine isi putea lipi capul. devenind automat soldat al imparatului de la Viena.Ca toti oamenii de buna conditie si Mosu isi lasase mustata in furculita, cum se purta in epoca si probabil ca de atunci a pornit sa poarte mustata cu care l-am cunoscut, taindu-i doar antenele. A urmat liberarea. Dupa patru ani grei, jalea plecarii ficiorilor la Bataia Dintai fusese inlocuita de lacrimile intoarcerii.Unii ramasesera nestiuti pe coclauri straine, altii mai norocosi s-au intors. Cativa apucasera sa se insoare mai dinainte, ba sa faca si copii, iar asta i-a ajutat sa-si mai lumineze ochii si inimile.Cu incetul, nadejdea a revenit si parca lumea reincepea iar, noua. Imperiul se prefacuse in praf si pulbere, aparusera tari noi, iar visul secular al romanilor de a se uni cu tara se implinise. La Alba-Iulia fusesera si satenii nostri.Mosu povestea despre asta rar si fara fala, de parca plecase la plug ori la stransul fanului : asa trebuia, asa se facuse ! Drumul, intalnirile si adunarea cea mare se asezasera tacute in suflete, iar peste ani, doar cate o fotografie lucrata in sepia mai amintea Marele Ceas. Cand s-a intors de pe front, Mosu abia trecuse de 30 de ani. Lasase acasa doi copii: o fata, pe matusa Valeria. un pruncut de numai cinci ani, tata si o nevasta tanara, venita de la Gogonesti. || Fotografie cu bunicul meu Ioan Lazarescu ( Mosu) din comuna Martinesti, judetul Hunedoara, pe cand era soldat in armata austro-ungara Fotografie cu bunicul meu si a doua sotie, amandoi in puterea varstei

-familia Dimancescu in anul 1916 -de la stanga la dreapta: Ioan (bunicul meu), Dimitrie (frate), Octavia (sora), Elena (mama)